Incadrarea detinutilor
„ARTICOLUL 209 COD PENAL: UNELTIRE CONTRA ORDINII SOCIALE”
La nivelul întregii ţări deţinuţii politici reprezentau toate mediile sociale, proporţional cu ponderea lor în ansamblul societăţii. Cei mai mulţi dintre “contrarevoluţionari” aparţineau categoriei „ţăranilor mijlocaşi”, urmaţi de „mic-burghezi”, „ţăranii săraci” şi „muncitori”. Structura socială de provenienţă a deţinuţilor politici este elocventă pentru ipocrizia regimului comunist, care se declara exponentul şi apărătorul claselor sărace şi exploatate. Ţăranii săraci împreună cu muncitorii reprezentau în jur de 39 de procente din totalul deţinuţilor.
Ca element comun, majoritatea pedepselor au fost aplicate pentru „uneltire contra ordinii sociale”, infracţiune prevăzută la articolul 209, Cod Penal. Termenii acestui articol erau atât de generali, încât pe baza lui se putea face încadrarea pentru orice faptă reală sau imaginară.
În cazul penitenciarului Râmnicu Sărat, în fişele matricole penale, la rubrica „descrierea pe scurt a faptei” erau indicate motivele arestării: apartenenţă la P.N.Ţ. sau la Mişcarea Legionară, „activitate religioasă ilegală”, în cazul clericilor uniţi şi catolici, vinovăţie pentru „dezastrul ţării” şi „crime de război”, unde erau încadraţi demnitarii şi militarii care au deţinut funcţii de conducere în perioada celui de-al doilea război mondial. O altă categorie de deţinuţi era reprezentată de către ţăranii originari din judeţele limitrofe închisorii, care se opuseseră sistemului de cote şi colectivizării. Foarte mulţi dintre deţinuţii politici de la Râmnicu Sărat absolviseră studii superioare, juridice, tehnice sau teologice.
La mutarea deţinuţilor dintr-un penitenciar într-altul se întocmea o „foaie de transferare pentru uzul vagoanelor penitenciare” care, alături de datele de identificare ale deţinutului, cuprindea o rubrică intitulată „gradul de periculozitate”. Menţiunea cea mai favorabilă deţinutului era „să fie supravegheat”. La polul opus se găseau deţinuţii care erau consideraţi „foarte, foarte periculoşi”. Transportul acestora se făcea izolat. Avertismentul era întemeiat în baza importanţei ierarhice a deţinutului înainte de arestare şi a numărului mare de zile de izolare sau de greva foamei. Transportul în condiţii de maximă securitate era respectat şi în cazul în care deţinutul grav bolnav era transferat pentru internare către un spital penitenciar.
La expirarea termenului pedepsei comandantul penitenciarului Râmnicu Sărat trimitea o adeverinţă-caracterizare a deţinutului către M.A.I., U.M. 0951, Bucureşti, Secţia Evidenţă, care în majoritatea cazurilor dispunea predarea celui eliberat Miliţiei pentru a se pune în aplicare decizia de a fi dus în domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Mărturii