History

English translation for this text:

ISTORICUL ÎNCHISORII

Închisoarea de la Râmnicu Sărat este atestată pentru prima dată într-un document datând din octombrie 1901.

De la înfiinţare până în 1938, aici au fost închişi deţinuţi de drept comun cu pedepse de până la doi ani. După instalarea dictaturii regelui Carol al II-lea, la Râmnicu Sărat au ajuns primii deţinuţi politici, mai exact vârfurile Mişcării Legionare, printre care şi Corneliu Zelea Codreanu, asasinat împreună cu alţi 14 legionari, „Nicadorii” şi „Decemvirii”, în drumul spre închisoarea Jilava în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938.

După 1940 au fost transferate la Râmnicu Sărat Ana Pauker şi Liuba Chişinevschi, aspect speculat ulterior de propaganda comunistă. Astfel, într-un articol din 1950, regimul comunist blama condiţiile şi tratamentul aplicat fruntaşelor comuniste în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

După instaurarea totalitarismului roşu, în închisoarea de la Râmnicu Sărat a ajuns o serie de reprezentanţi ai grupărilor politice, clerici greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alţi indezirabili.

Cei care au ajuns aici erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”. Directorul închisorii din Râmnicu Sărat a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti„ instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge, şi care au astăzi un regim de favoare”, trebuie să se introducă un regim special astfel încât să nu mai poată părăsi „celulele, camerele şi curţile, decât la ordin” şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. La finalul acestei adrese se preciza faptul că nu trebuie să se mai permită pe viitor „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”.

Închisoarea a funcţionat o perioadă ca punct de tranzit pentru deţinuţii politici, care erau transferaţi în alte centre de detenţie pentru executarea pedepsei. După 1952, odată cu încheierea oficială a „experimentului Piteşti”, la Râmnicu Sărat au fost aduşi pentru anchetă o parte din deţinuţii implicaţi în torturi.

Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care întâlnim nume ca Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, aici au fost aduşi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), şi Mihai Godo (preot iezuit). O altă figură reprezentativă care apare printre deţinuţii de la Râmnicu Sărat a fost liderul social-democrat, Constantin Titel-Petrescu. Un caz aparte este cel al lui Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu, care a fost arestat la ordinul direct al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Un alt grup de deţinuţi a fost acela al reprezentanţilor fostei guvernări antonesciene, dintre care îi amintim pe Constantin Pantazi, Alexandru Constant, Ion Petrovici şi Petre Tomescu, Gheorghe Jienescu, Aurel Dobrescu, Nicolae Dragomir sau Constantin Horobeţ.

Pe lângă cei amintiţi, la Râmnicu Sărat au ajuns şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie precum Vasile Luca şi secretarul acestuia, Alexandru Iacob.

***

Regimul de detenţie de la Râmnicu Sărat propunea varianta extremă a izolării, iar regulamentul stabilea măsuri drastice. Deşteptarea deţinuţilor se făcea la ora 5, pe parcursul zilei aceştia fiind îndeaproape supravegheaţi de către gardieni. Deţinutul era obligat să stea 17 ore pe scaun, aceasta fiind singura activitate permisă în celulă. De asemenea, îi era interzis să se apropie de geam, să comunice cu alţi deţinuţi sau să facă vreun zgomot care s-ar fi auzit dincolo de uşa celulei. Pentru nerespectarea regulamentului, deţinutul era aspru sancţionat. Pedepsele simple se rezumau la scoaterea patului din celulă, pentru ca deţinutul să nu aibă unde dormi, sau a saltelei din paie, precum şi reducerea porţiei zilnice de hrană. Cea mai aspră pedeapsă presupunea izolarea pentru mai multe zile la „Neagra”.

Atunci când unul dintre deţinuţi era vizitat de către comandantul închisorii, de medic sau de procuror, era obligat să se întoarcă cu faţa la perete. În celulă nu intra niciodată numai o singură persoană, pentru a se evita transmiterea de mesaje.

Administraţia închisorii avea obsesia iminenţei contactelor între deţinuţi sau ale acestora cu persoane din exterior. În aceste condiţii, încarceraţii au făcut eforturi supraomeneşti pentru a-şi păstra cugetul limpede. Şansa majorităţii a fost cunoaşterea alfabetului Morse, iar perfecţionarea acestuia în alte închisori s-a dovedit de mare utilitate la Râmnicu Sărat. În timp, limbajul Morse a fost îmbunătăţit de către deţinuţi, aceştia adaptându-l la ciocănituri în zid, tuse autoprovocată sau chiar la un simplu fir de aţă. Cei care nu reuşeau să comunice într-un fel sau altul cu ceilalţi deţinuţi, se confruntau, de multe ori, cu iminenţa prăbuşirii morale.

Regimul alimentar impus de către autorităţi era unul de exterminare. De obicei, dimineaţa, deţinuţii primeau „terci din făină de porumb”, la prânz, o „fiertură de zarzavat cu câteva zgârciuri în ea”, iar seara o „gamelă de supă uşoară fără pâine sau mămăligă”. Alimentaţia zilnică nu depăşea 600 de calorii.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost desfiinţată în aprilie 1963. Supravieţuitorii au fost eliberaţi, însă au rămas şi în perioada următoare sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi aproape zilnic pentru declaraţii şi investigaţii. În privinţa regimului diabolic aplicat aici s-au pronunţat după 1989 puţinii supravieţuitori, care au oferit informaţii importante despre suferinţele îndurate.