Regulamentul intern

„NICIO ÎNGĂDUINŢĂ, NICIUN FEL DE SLĂBICIUNE OMENEASCĂ…”

Începând cu 1948, inspectorii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor au primit sarcina de a identifica închisorile care puteau asigura condiţii optime de încarcerare a deţinuţilor politici. Astfel, conducerea stabilea „noi norme de comportare faţă de cei închişi, diferenţiate între cei de drept comun şi cei politici, care treceau sub o izolare totală.” Directorul închisorii din Râmnicu Sărat a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti „instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge şi care au astăzi un regim de favoare”, trebuie să se introducă un regim special astfel încât să nu mai poată părăsi „celulele, camerele şi curţile, decât la ordin” şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. În final se preciza faptul că nu trebuie să se mai permită pe viitor „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”. Programul zilnic începea la ora 5 şi se încheia la ora 22. În tot acest interval, deţinutului îi era interzis să se aşeze pe pat, fiind obligat să stea în picioare sau pe scaunul din celulă, cu faţa la vizetă, pentru a putea fi supravegheat de către gardian. Îi era interzis să se apropie de geam, să comunice cu ceilalţi deţinuţi sau să facă vreun zgomot care s-ar fi auzit dincolo de uşa celulei. Atunci când era vizitat de către comandantul închisorii, de medic sau de procuror, deţinutul era obligat să se întoarcă cu faţa la perete şi numai dacă unul dintre aceştia i se adresa, putea să se întoarcă pentru a răspunde la întrebări. În celula deţinutului nu intra niciodată o singură persoană. Întotdeauna erau două persoane care se supravegheau reciproc, pentru a nu permite comunicarea cu deţinutul sau transmiterea de mesaje. Pentru încălcarea regimului disciplinar, se aplica pedeapsa cu izolarea. Era scoasă salteaua din celulă, iar deţinutul era obligat să doarmă pe scheletul patului. De asemenea, porţia de hrană se reducea la jumătate. Pentru abateri grave se recurgea la bătaie şi lovituri aplicate în special de către directorul închisorii, Vişinescu. O dată sau de două ori pe săptămână deţinutul era scos la o plimbare, care dura circa 20 de minute. În acest timp, deţinutul era obligat să meargă cu capul în jos, cu mâinile la spate şi cât mai departe de ferestrele celulelor, pentru a nu fi văzut de către ceilalţi deţinuţi şi a nu intra în legătură cu ei. Asistenţa medicală se limita la vizita săptămânală a unui medic de la spitalul municipal. Transferul unui deţinut la spital era permis doar cu aprobarea scrisă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care în cele mai multe cazuri nu se acorda sub pretextul că persoana putea fi tratată şi în incinta unităţii.

Mărturii

„M-a băgat într-o celulă acolo şi de-abia aţipisem că, bang! – bătaia clopotului: era 5 dimineaţă. Cu ocazia aia a intrat gardianul şi mi-a spus programul: scularea la ora 5 dimineaţa. Imediat ce te scoli, să faci patul – patul era dotare din celulă, cele două tinete – una pentru apă, alta pentru necesităţi…”
„Şi mi-a spus imediat: Aranjează patul, întinde pătura ăia şi de-aci încolo ai voie să te plimbi în această celulă de 3 metri jumate pe 2 metri (din care o bună parte era ocupată de pat). N-ai voie să atingi patul, n-ai voie să atingi pereţii (că ei erau conştienţi că se încearcă să se stabilească legătură cu asta), n-ai voie să faci niciun zgomot în celulă care-ar putea fi auzit în afară. Poţi să stai pe scaunul ăla mic, aşa, dar uitându-te spre vizetă, ca să te vadă în fiecare moment că n-ai aţipit, că n-ai adormit…”
„Seara era tot la fel. Ajunsesem la 26 de ani să am 35-40 de kilograme; nu mai puteam să mai urc nişte scări, că la o săptămână ne scotea afară, la aer, la o săptămână. Şi atunci mergeam unul în altul, aşa, cu ochii în jos, că santinela nu îţi dădea voie nici să te uiţi. Oricum, zidurile erau până acolo, nu aveai unde să te uiţi…”
„Deţinutul nu trebuia să mai vadă nicio altă fiinţă omenească, în afară de gardianul din tură care îşi îndeplinea serviciul matinal, fără să-ţi adreseze niciun cuvânt. Cei care serveau mâncarea erau nişte plantoane de drept comun, dar, în 5 ani si jumătate, cât am stat acolo, n-am zărit pe niciunul, nici măcar odată. Nimeni nu intra de unul singur în celulele noastre, ci întot-deauna însoţit măcar de gardianul de serviciu, ca să nu se creeze posibilitatea unor discuţii de la om la om… Se pusese la punct un sistem draconic pentru a ne distruge toate resorturile sufleteşti.”