Regimul de detentie
„TOŢI DEŢINUŢII, INDIFERENT DE VÂRSTĂ ŞI DE STAREA SĂNĂTĂŢII, ERAU BĂTUŢI METODIC…”
Începând cu vara anului 1955, închisoarea de la Râmnicu Sărat a preluat atribuţiile de exterminare ale Sighetului, odată cu transformarea acestuia din urmă în penitenciar de drept comun. Conform mărturiilor supravieţuitorilor, izolarea, înfometarea, frigul şi tortura constituiau metode uzuale întrebuinţate de către administraţie, menite să conducă la exterminarea lentă a celor închişi aici.
Regimul alimentar constând din „ciorbă de arpacaş, varză, cartofi şi câteodată fasole, rotite într-o ordine oarecare” nu depăşea 500-600 de calorii pe zi, contribuind din plin la deteriorarea stării de sănătate a deţinuţilor, până la distrofie.
Frigul insuportabil a reprezentat, de asemenea, una dintre constantele regimului de exterminare. Conform lui Ion Ovidiu Borcea, paturile erau aşezate lângă ferestre oblonite prin care iarna pătrundea zăpada, astfel încât deţinuţii, care erau obligaţi să doarmă cu capul la geam şi faţa spre uşă, se trezeau dimineaţa acoperiţi de zăpadă. Deşi o comisie din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor a constatat starea de fapt, nu s-a întreprins nimic pentru ameliorarea situaţiei.
Cu toate că regimul din penitenciar era unul al izolării totale, cele 35 de celule fiind destinate unui număr similar de deţinuţi, cărora în intervalul orar 5-22 li se interzicea să stea pe pat, administraţia acorda pedepse de „izolare” pentru cele mai mici „abateri disciplinare”. Astfel, spre deosebire de alte locuri de detenţie care nu aveau regim monocelular, „izolarea” la Râmnicu Sărat consta în scoaterea saltelei din celulă şi reducerea hranei la jumătate: „Două zile numai ciorbă fără mămăligă şi o zi mămăligă fără ciorbă”. În ciuda vârstei înaintate, Ion Mihalache s-a dovedit unul dintre cei mai aprigi contestatari ai regimului de detenţie, din această cauză fiind supus între 1957 şi 1961 unui număr impresionant de 80 de zile de „izolare”. Cu numeroase astfel de pedespe s-a confruntat şi Ion Diaconescu, considerat de către conducerea închisorii ca fiind „foarte, foarte periculos”. În aceste condiţii niciunul dintre cei închişi aici nu a putut evita acest tip de „pedeapsă disciplinară”.
Pe lângă toate mijloacele „auxiliare” de coerciţie, personalul închisorii, în frunte cu directorul Vişinescu, nu a ezitat niciun moment să folosească şi metoda clasică – bătaia. Indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii deţinuţii erau supuşi maltratării. Un caz dramatic în acest sens îl constituie cel al lui Victor Rădulescu-Pogoneanu care, fiind imobilizat din cauza unei paralizii a membrelor inferioare, era bătut în timp se afla întins pe pat. De asemenea, conform mărturiilor, Ion Mihalache era lovit în mod constant, gardienii aruncând chiar găleţi de apă asupra sa.
Mărturii