Ilie Lazar

Originar din localitatea Giuleşti, Ilie Lazăr s-a născut la 12 decembrie 1895 într-o familie aparţinătoare micii nobilimi maramureşene unite. De profesie avocat, a fost unul dintre fruntaşii naţional-ţărănişti, fiind parlamentar în mai multe legislaturi. Primul său contact cu duritatea regimului comunist s-a consumat în 1946 când a fost condamnat la 7 luni de carceră pentru legături cu organizaţia „Sumanele Negre”. Implicat în „Înscenarea de la Tămădău”, a fost arestat la 15 iulie 1947 şi condamnat la 12 ani temniţă grea pentru „crimă de trădare şi încercare de trecere frauduloasă a frontierei”.

Scăpat de regimul de exterminare de la Sighet, în martie 1955 Ilie Lazăr a fost transferat la Râmnicu Sărat, după ce în ianuarie intrase în greva foamei în închisoarea M.A.I. Bucureşti, incriminând refuzul asistenţei medicale. Încarcerat în celula numărul 13, „deţinutul cu matricola 146” a fost unul dintre contestatarii vehemenţi ai regimului de exterminare: ”Pe tot timpul deţinerii în penitenciar a avut o comportare duşmănoasă faţă de personalul unităţii, cu insulte şi ameninţări, urmărind să-i intimideze prin trecutul său”. Ca urmare a protestelor determinate de lipsa asistenţei sanitare şi de regimul de înfometare, Ilie Lazăr a fost pedepsit, după cum reiese din documentele emise de penitenciar, cu 70 de zile de izolare, dintre care şapte cu aplicarea lanţurilor la picioare, fiind caracterizat ca „foarte recalcitrant”.

La expirarea pedepsei, în 1959, detenţia i-a fost prelungită cu încă 72 de luni internare administrativă, la această decizie contribuind din plin şi ”adeverinţa-caracterizare” extrem de nefavorabilă întocmită de administraţia penitenciarului Râmnicu Sărat. După un lung periplu prin închisorile de la Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat, Văcăreşti, Jilava, Culmea, a fost eliberat la 9 mai 1964 din colonia de muncă de la Periprava. După eliberare s-a stabilit în Cluj-Napoca, murind la 6 noiembrie 1976.