Istoric

Închisoarea de la Râmnicu Sărat este atestată pentru prima dată într-un document datând din octombrie 1901.

De la înfiinţare până în 1938, aici au fost închişi deţinuţi de drept comun cu pedepse de până la doi ani. După instalarea dictaturii regelui Carol al II-lea, la Râmnicu Sărat au ajuns primii deţinuţi politici, mai exact vârfurile Mişcării Legionare, printre care şi Corneliu Zelea Codreanu, asasinat împreună cu alţi 14 legionari, „Nicadorii” şi „Decemvirii”, în drumul spre închisoarea Jilava în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938.

După 1940 au fost transferate la Râmnicu Sărat Ana Pauker şi Liuba Chişinevschi, aspect speculat ulterior de propaganda comunistă. Astfel, într-un articol din 1950, regimul comunist blama condiţiile şi tratamentul aplicat fruntaşelor comuniste în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

După instaurarea totalitarismului roşu, în închisoarea de la Râmnicu Sărat a ajuns o serie de reprezentanţi ai grupărilor politice, clerici greco-catolici şi romano-catolici, precum şi alţi indezirabili.

Cei care au ajuns aici erau consideraţi „duşmani de clasă”, „bandiţi” şi „contrarevoluţionari”. Directorul închisorii din Râmnicu Sărat a fost informat printr-o adresă oficială că pentru aceşti„ instigatori, complotişti, sabotori, duşmani de totdeauna ai clasei proletare pe care au exploatat-o şi maltratat-o până la sânge, şi care au astăzi un regim de favoare”, trebuie să se introducă un regim special astfel încât să nu mai poată părăsi „celulele, camerele şi curţile, decât la ordin” şi numai pentru a beneficia de asistenţă medicală sau pentru a fi deferiţi instanţelor judecătoreşti. La finalul acestei adrese se preciza faptul că nu trebuie să se mai permită pe viitor „nicio îngăduinţă, niciun fel de slăbiciune omenească pentru aceşti infractori, care la timpul lor, nu au făcut decât să împrăştie suferinţă în sânul poporului muncitor”.

Închisoarea a funcţionat o perioadă ca punct de tranzit pentru deţinuţii politici, care erau transferaţi în alte centre de detenţie pentru executarea pedepsei. După 1952, odată cu încheierea oficială a „experimentului Piteşti”, la Râmnicu Sărat au fost aduşi pentru anchetă o parte din deţinuţii implicaţi în torturi.

Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care întâlnim nume ca Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Ion Diaconescu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, aici au fost aduşi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), şi Mihai Godo (preot iezuit). O altă figură reprezentativă care apare printre deţinuţii de la Râmnicu Sărat a fost liderul social-democrat, Constantin Titel-Petrescu. Un caz aparte este cel al lui Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu, care a fost arestat la ordinul direct al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Un alt grup de deţinuţi a fost acela al reprezentanţilor fostei guvernări antonesciene, dintre care îi amintim pe Constantin Pantazi, Alexandru Constant, Ion Petrovici şi Petre Tomescu, Gheorghe Jienescu, Aurel Dobrescu, Nicolae Dragomir sau Constantin Horobeţ.

Pe lângă cei amintiţi, la Râmnicu Sărat au ajuns şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie precum Vasile Luca şi secretarul acestuia, Alexandru Iacob.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă în mod oficial în aprilie 1963. Supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, rămânând şi în perioada următoare sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi frecvent pentru declaraţii şi investigaţii. Despre regimul dur aplicat aici s-au pronunţat puţinii supravieţuitori, care au oferit informaţii importante despre izolarea îndurată la Râmnicu Sărat. După 1963, închisoarea a fost folosită ca depozit. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER).